Cum s-a îmbolnăvit de leucemie şi s-a vindecat complet? Interviu cu o mămică şi soţie devotată

Fiecare dintre noi a trecut printr-o experienţă dificilă în viaţă. Fiecare ştim şi înţelegem ce înseamnă să te simţi pierdut, copleşit, fără susţinere. Dar, într-un fel sau altul, de fiecare dată ceva s-a petrecut şi a apărut o rezolvare. După ce mult dorita soluţie la problemă şi-a făcut apariţia, am reintrat pe drumul încrederii, speranţei şi recunoştineţi că s-a dus. Mai mult sau mai puţin, acum povestim în stânga şi în dreapta despre reuşita noastră, inspirând pe cei din jur şi oferind încurajare. Acesta este un interviu care să ne reamintească că după fiecare perioadă insuportabilă, apare perioada răsuflării uşurate că s-a rezolvat ceea ce părea de nerezolvat. Astfel decurge viaţa şi cu cât recunoaştem mai rapid acest lucru, cu atât deznădejdea mai piere din putere în interiorul nostru, iar noi redevenim curajoşi. Acesta este un interviu care să ne readucă în spectrul curajului.

Te invit să parcurgi această poveste, redactată sub formă de interviu şi să iei doar ce consideri util pentru tine, acum. Noi, cei care formăm Centrul Natura CHI, îţi dorim sănătate, iubire şi pace, indiferent de calea pe care o alegi în viaţă, fie ea pe domeniul sănătăţii, carierei, relaţiilor personale sau orice altceva. În finalul articolului, primeşti şi o invitaţie către sănătatea deplină, sub îndrumarea speciliştilor Laura, Lavinia şi Maria Chihaia.

Aşadar, îţi doresc să ai o călătorie de conştientizare alături de mine şi A.E.R. (numită astfel în articol din motive deontologice).

***********

Intervievatorul: În primul rând, îţi mulţumesc că ai putut să ne întâlnim. Dn. dr. Maria Chihaia mi-a transmis că ai o poveste foarte interesantă de spus.

A.E.R.: Da, chiar vorbeam cu dumneaei şi m-a încurajat să povestesc altora sau să mă pun să scriu experienţa prin care am trecut. Dar nu am reuşit să fac asta nici până în acest moment.

I: Aici intervin eu. Şi aş intra direct în subiect, dacă e în regulă.

A.E.R.: Desigur.

I: Câteva din întrebările principale pe care aş dori să ne axăm sunt:

Cum te-ai îmbolnăvit de leucemie?

Cum ai descoperit că ești bolnavă?

Ce tratament ai luat şi ce ți s-a explicat că ar fi leucemia?

Cum te-ai vindecat?

Putem începe cu prima întrebare.

A.E.R.: Cum m-am îmbolnăvit? repetă ea întrebarea ca să permită minţii ei să contureze un început de răspuns. Presupun că din cauza că eram foarte obosită și a fost o perioadă mai dificilă pentru mine. În octombrie 2006 s-au produs niște schimbări la serviciu. A plecat colegul meu, mult mai în vârstă decât mine, şi m-a lăsat singură. Noi am lucrat doi ani, în paralel. El practic m-a pregătit pe mine. În 2006 a descoperit un job mai bun și a plecat. Iar eu m-am trezit singură, cu responsabilitate. Mai mult, cu o lună înainte începusem facultatea, la seral: Facultatea de Construcții. Aveam şi copilul de trei ani de crescut. A fost o perioadă foarte dificilă pentru mine. Cred că stresul s-a acumulat și a răbufnit.

I: Ce te-a determinat să mergi să îți faci analizele?

A.E.R.: Mă dureau oasele. Mă durea șoldul stâng. Nu puteam să merg. Nu puteam să dorm. Nu mă puteam mișca. Era o durere care radia și mă gândeam că ar fi ceva de la spate. Nu îmi dădeam seama. În vara anului 2006 avusesem o durere de splină. Da, mi s-a inflamat splina și nu i-am dat importanță.

I: Splina curăță organismul de celulele îmbătrânite și realizează un fel de „reciclare” a acestora. Iar tu ai simțit o durere în partea stângă sub coaste?

A.E.R.: Da, simțeam ca și cum eram balonată. A durat câteva zile bune. Apoi am rămas cu aceeaşi senzaţie, dar nu mi-am dat seama. Când m-am dus în octombrie 2006 să îmi fac analizele, mi-au spus că splina este mărită. Nu era în parametri normali. Iar globulele albe erau foarte mari. Apărea ca și cum exista o infecție foarte mare în corp. S-a speriat doctorița de parametri și m-a trimis la hematologie. Acolo am stat internată vreo două săptămâni, ceea ce a fost foarte dificil pentru mine. Când am primit vestea, am trăit un şoc. A fost urât. Am avut noroc că familia era alături de mine, colegii m-au susţinut. Dar chiar şi aşa, tot e dificil când primești o veste de genul acesta. Nu poţi să o primești bine.

I: Mai ales cu ce se spune acum despre boli, în media, şi cum se spune.

A.E.R.: Exact. A fost șocant și cum au abordat doctorii. Doctorii nu prea ştiu să comunice cu pacientul. Te tratează ca pe un subiect oarecare. Abia mai târziu am aflat că, de fapt și de drept, suntem ca niște cobai, ca niște persoane pe care se face cercetare. Nu toate bolile acestea sunt la fel şi ar trebui tratate diferit. În primul rând, când spui leucemie nu e clar că e o leucemie standard. Sunt mai multe tipuri de leucemie. Poate să fie… îşi întrerupe A.E.R. brusc discursul. Nu știu. Nici nu îmi dau seama, nici nu mă interesează.

I: Într-adevăr, și noi, la Centrul Natura CHI, credem că bolile ar trebui personalizate. În filosofia chinezească există această abordare. Dar revenind la povestea ta, îmi dau seama că te-a speriat vestea. Cum te-au abordat mai departe? Ce ţi-au explicat?

A.E.R.: Nu mai știu exact cum au explicat.

I: Cu certitudine, cea mai firească întrebare care apare într-o astfel de situaţie este: „Se mai poate face ceva? Nu se poate face ceva?”

A.E.R.: Bineînțeles că eu prima dată am întrebat cât aș mai avea de trăit. Ştiam că cineva care are leucemie nu mai are mult de trăit. De fapt, acesta a fost şocul cel mai mare, că nu știam cât mai am de trăit, cât timp mai am să mă bucur de viață. În momentul acela de zbucium interior, o doctoriță foarte relaxată mi-a spus: „Cam zece ani”. Dar pentru ea a fost așa o chestie de…

I: Zece lei costă pâinea.

A.E.R.: Da, exact. Îţi dai seama, când mi-a zis zece ani? De atunci, să ştii, tot timpul mă gândeam cât mai am de trăit. Făceam calcule. Cel mai mult mă gândeam la copil. Fiica mea era foarte mică şi am făcut un calcul. Zece ani, asta ar înseamna ca eu să o părăsesc când ea are cea mai mare nevoie de mine. Bineînţeles, copilul are nevoie de mamă oricând. Mereu, numai la asta m-am gândit: cum să plec şi să o las singură? Până la urmă, Slavă Domnului, s-a dovedit că nu au fost numai zece ani.

Acum, când analizez mai bine situaţia, cred că doctorii s-au referit la faptul că tratamentul pe care mi l-au dat ar acționa asupra organismului pe o perioadă de zece ani. Dar până şi asta era relativ. După zece ani, ce faci? Dai altceva? Tragi concluzia că tratamentul dat nu funcţionează? Nu au explicat clar. Ei nu au explicat că în zece ani este posibil să mă vindec sau să se descopere altceva. Auzeam numai idei vagi despre studii, cercetări…

A urmat o mică pauză. Moment în care m-am gândit să schimb un pic nota conversaţiei. Aşa că am întrebat:

I: Cum ți se pare că am venit cu inițiativa asta?

A.E.R.: Foarte bună, a răspuns fără reţineri. Este foarte bună, să ştii. M-am gândit serios de multe ori să scriu. Şi doamna doctor Chihaia spunea că „tu trebuie să scrii experiența asta. Tu trebuie să scrii despre tine”. Da, ok, scriu, dar nu știu cum. De unde încep? Cât timp să aloc? Sunt de acord să fac publică povestea asta. Întotdeauna, dacă mă întâlnesc cu o persoană care îmi zice că se simte rău, îi spun foarte clar: „Am avut asta!” şi mă dau drept exemplu: „Am avut aşa-şi-aşa și se poate depăşi. Puteți depăşi și voi. Se poate, la toată lumea, foarte bine (vindeca orice tip de boală sau dezechilibru fizic).

I: Aşa este. Continuând povestea, ce s-a petrecut mai departe? Ţi s-a explicat cât de cât despre ce este vorba, apoi ai fost internată în spital?

A.E.R.: Da, am fost internată două săptămâni. Mi-au dat un tratament atunci. Nu mai știu exact cum se cheama. Abia apoi, am intrat pe tratamentul propriu-zis, specific pentru leucemie, pe care l-am şi urmat nouă ani.

I: De ce te-au ținut în spital?

A.E.R.: Mi-au făcut puncție în stern. Nici nu știam ce înseamnă asta. Știam că există puncție în coloană. În dimineața în care m-au internat, imediat au și venit cu un aparat, cu tot felul de chestii. Mi-au făcut electrocardiogramă și puncție. Şoc. Am avut un șoc maxim. M-au terminat cu puncţia aia. Cred că a fost cel mai groaznic lucru.

I: Ţi-au făcut făcut anestezie?

A.E.R.: Nu au la ce. Nu are cum să-ţi facă anestezie la un os. Bagă un ac în os și scoate de acolo măduvă. Mai bine te adormeau. Nici măcar nu îți spuneau ce îți fac. Dacă te pregăteau, leșinai înainte şi tot era mai bine, completează ea cu umor. A venit doctorul. Pac! Culcat. Şi puncţie. A fost foarte urât. Mi-a fost și foarte rău de la tratamentul pe care mi-l dădeau. Nu știu ce minune mi-au dat atunci ca să mă restabilească și mi-a fost foarte rău, în sensul că nu mâncam nimic şi vomam continuu. Slăbisem foarte mult. Când am ieșit din spital, nu știu dacă aveam 48 de kg. Slabă, slabă tare, eram.

În schimb, am întâlnit acolo o femeie. Avea o boală gravă. Era atât de optimistă. O tipă super! M-am împrietenit cu ea. Stăteam chiar lângă patul ei. Era cred că de seama mea şi am văzut-o că era așa de optimistă, deşi avea ceva mult mai grav decât mine. Îi căzuse părul. Făcuse chimioterapie şi revenise. Dar era așa de optimistă. Şi mi-a fost atât de dragă, încât m-am luat cu dânsa. Am început să mănâncăm împreună și mi-am revenit. Atât psihic, cât și fizic.

I: Despre ce vorbeaţi?

A.E.R.: Vorbeam de familie, de copii. Avea un băiețel. Povestea și ea de boala ei, că trebuia să se ducă să facă un transplant şi era foarte optimistă. Adică era ok. Dacă ea era așa optimistă şi putea, eu de ce să nu pot? În viață întâlnești circumstanțele care să îţi aducă în jur persoanele menite să te ridice. Am mai discutat cu ea prin telefon după ce am ieşit din spital. Dar am sunat-o odată și a răspuns soțul ei. Mi-a spus că ea era plecată undeva. După aceea, mi-a fost frică să o mai sun. Am zis că dacă aflu cumva ce s-a întâmplat cu ea, cred că m-ar zgudui interior. Aşa, mai bine să nu știu dacă s-a întâmplat ceva.

Aşadar, am ieșit din spital. A urmat o perioada destul de dificilă până m-am adaptat. Trei luni am stat în concediu medical. Am urmat tratamentul. A fost foarte dificil. Organismul reacționa prin simptome. Era ca și cum aveam afte în gât, ca și cum aveam gâtul iritat, deşi nu era nimic în neregulă acolo. Reacţii din astea ciudate. Şocuri, mai bine zic. Organismul meu primea şocuri. Luam medicamentele date şi probabil că de asta şi organismul reacţiona cum reacţiona. Uşor-uşor, nu îmi dădeam seama cum, dar ușor-ușor m-am restabilit prin februarie 2007. Am stat în lunile octombrie, noiembrie, decembrie şi ianuarie acasă. În februarie am reînceput serviciul. Nu puteam să mai stau acasă. Chiar dacă eram slăbită, tot am mers la muncă. Și am făcut foarte bine că m-am dus la serviciu.

I: Cum a fost revenirea la serviciu? De ce ţi-a făcut bine?

A.E.R.: Mi-a făcut bine, pentru că interacționam cu oamenii, cu colegii. Iar asta mă ajuta să ies din starea de boală, chiar dacă mă mai simțeam fizic slăbită.

I: A remarcat sau făcut cineva comentarii legat de cum arătai?

A.E.R.: Bineînțeles că arătam diferit, mai slabă. Se vedea că nu-mi face bine. Auzeau fel și fel de oameni că sunt bolnavă şi nu le veneau să creadă. Erau șocați. Se uitau foarte curioși la mine. Nu știau cum să mă întrebe. Dintotdeauna, m-a deranjat să vorbesc despre boală, chiar şi de o răceală, pentru că voiam să fiu tratată ca și cum nu aveam nimic. Când am fost întrebată, am răspuns, desigur. Dar evitam cât mai mult să vorbesc despre asta. Nu sunt o persoană plângăcioasă, nu îmi place să mă vait: „Vai de mine, sunt, am, mă doare.” Nu, domnule! Mă doare, are să îmi treacă, ştii? Doar dacă mă simțeam foarte rău mă duceam la şeful meu și îi spuneam că nu mai stau. Am avut noroc că era înțelegător și nu am avut probleme. Mi-a şi zis: „Vii la serviciu. Când te simți rău, pleci acasă”. Una peste alta, au fost șocați toți când au aflat de boala mea şi, bineînțeles, m-au susținut cum au putut ei.

I: Ai urmat tratamentul acesta până în 2014, înțeleg bine? Dacă în 2006 ai aflat, atunci se adună nouă ani.

A.E.R.: Nouă ani, da, am urmat tratamentul. Spre finalul anului 2014 l-am oprit complet, pentru că în acel an am intrat într-un program de cercetare.

I: Uau! mă mir.

A.E.R.: Da… zice şi oftează. Au spus, domnii doctori, că au descoperit un medicament miraculos şi că mă încadrez perfect în publicul ţintă. Aşa că am zis: „De ce nu, dacă într-adevăr m-au selectat pe mine și doar alte două persoane?”. Am făcute alte investigaţii, alte analize, toate confirmând că mă încadrez foarte bine. Aşa că am lăsat tratamentul vechi şi mi-au dat unul nou.

În decembrie 2014, am început tratamentul nou. După două zile, mi s-a făcut rău la stomac. S-a creat ca un blocaj pe zona stomac-bilă. Am ajuns la urgențe. Am stat la urgențe o noapte întreagă. Următoarea zi, m-am dus la ei și le-am spus că mă simt rău, așa că m-au internat la ei. Am stat internată vreo alte câteva zile. Am prins luna decembrie internată în spital. Vreo patru zile nu am mâncat nimic. Mi-au dat numai perfuzie și atât. Nu mâncam nimic. Beam doar apă. Nu credeam că pot să supraviețuiesc fără să mănânc nimic. Dar a fost bine pentru că mi s-au curățat organele. Mi se blocase bila. Efectiv făcusem o infecție la bilă. Dar n-a fost nimic, nu a fost o problemă după ei și mi-au spus să continui tratamentul. Eu am zis: „Domnule, dar eu cred că e de la tratament.” „Nu e nicio problemă de la tratament”, au spus. Bun. M-am dus acasă, cu regim, bineînțeles. Am ținut regim strict în decembrie, ianuarie și eu tot mă simțeam rău. Nu-mi reveneam sub nicio formă. Mă simțeam tot mai rău. Nu puteam să mănânc nimic. Indiferent ce mâncam, fiert sau crud, nu conta. Cred că în martie m-am hotărât să merg la doamna doctor Chihaia.

I: Cum ai aflat de doamna doctor Chihaia?

A.E.R.: Eu aflasem de doamna doctor Chihaia cu vreo doi ani înainte, de la prietena mea. Ea îmi spusese de doamna doctor Chihaia, pentru că fusese la consult la dumneaei cu o problemă. Şi mi-a zis atunci, când am discutat cu ea, că ar fi bine să mă duc. Dar, na, cum zic și eu la toată lumea „ar fi bine să te duci”, așa a zis și ea, fata. Am ținut totuși minte. Adică tot timpul îmi ziceam „am să mă duc, am să mă duc, am să mă duc”. M-am dus, până la urmă, în momentul cel mai critic, când nu am mai putut efectiv. Am zis că ori una, ori alta. Trebuia să iau o decizie. Într-un final, m-am programat la doamna doctor Chihaia undeva prin primăvară, în 2015. Atunci am hotărât să merg la ea, pentru că ajunsesem în punctul în care, indiferent ce mâncam, îmi era rău. Țineam regim, dar ce puteam să fac mai mult de atât? Doar să nu mai mănânc nimic. Asta era singura soluție pe care o mai vedeam.

I: Sunt curioasă totuși ce anume ţi-a rămas în minte legat de doamna doctor Chihaia? Probabil că era ceva care ieșea în evidență. Ce anume era?

A.E.R.: Auzisem ceva despre vindecarea prin biorezonanță cu ceva timp în urmă. Desigur, nu ştiam exact ce înseamnă sau ce presupune. Am ajuns la un moment dat, cu vreo doi-trei ani înainte, tot printr-o prietenă, la o doamnă doctor care făcea tot biorezonanță. Am fost la aparat, mi-a dat ea niște pastiluțe, dar undeva nu a fost suficient de convingătoare pentru mine. Ea, ca doctor, doamna respectivă. Nici nu mai știu cum o chema. Cred că era și ea pe la început, încerca ceva. Nu m-a atras cu nimic, înțelegi? Deci eram un pic familiarizată cu biorezonanţa, când am mers la doamna doctor Chihaia. Am zis totuși să încerc și la ea să văd ce pot afla în plus. Nu îmi amintesc ca prietena mea să îmi fi spus ceva în mod deosebit despre doamna doctor Chihaia, decât că era foarte mulțumită, că urma un tratament, iar după aceea nu a mai avut nevoie de el. În primul rând, am reţinut că se simțea foarte bine. Așa că mi-am zis: „Dacă ea se simte foarte bine, aş putea să mă simt şi eu bine, probabil, dacă încerc”. Dar nu am făcut pasul acesta până nu m-am simțit cu adevărat rău. În mintea mea, doamna doctor Chihaia era ca o rezervă. În cazul în care vreodată o să am nevoie, am să apelez la dumneaei. Rămăsese acolo, undeva, că există doamna doctor Chihaia, înțelegi?

I: Foarte interesant. Noi tot timpul discutăm, eu și doamna doctor Chihaia, despre prevenție, ca formă de menţinere a parametrilor în intervalele optime. Indiferent că ești într-o stare foarte gravă, uşor dificilă sau deloc dificilă, este suficient să te întrebi cum sau dacă poți să fii un pic mai bine, cu uşurinţă şi blândeţe.

A.E.R.: Așa este. Dar vezi că noi, oamenii, așa suntem construiți (să cerem sau să căutăm ajutor doar când situaţia e cea mai gravă).

I: Consideri că tratamentul dat de domnii doctori ţi-a schimbat cumva perspectiva sau te-a făcut să fii mai puțin lucidă?

A.E.R.: Eu simțeam că tratamentul nu îmi face mie bine. Probabil că a trebuit să și trec prin toate etapele ca să îmi dau seama ce am cu adevărat nevoie. Pentru că eu tot timpul mă duceam la doctoriță și o întrebam de tratament. Mă simțeam rău. Simțeam că ficatul nu mai filtrează atât de bine toxinele și întrebam: „Doamna doctor, are vreo legătură tratamentul pe care îl fac cu ficatul? Afectează ficatul?” Şi răspunsul ei: „Nu există nimic, deci nu există nimic toxic.

Izbucnesc în râs, amuzată de modul în care A.E.R. povesteşte şi de răspunsul primit de la doctoriţă, la spital.

A.E.R.: „Cum să nu fie nimic toxic, asta e culmea?!” continuă ea dialogul cu o evidentă mirare. „Deci nu îți afectează ficatul” repetă A.E.R. răspunsul doctoriţei de la spital. Da, exact așa îmi spuneau. Simțind durerea, îmi spuneam: „Dar hai să îmi fac și niște analize la ficat”. Iei o aspirină și îți e frică că ți se intoxică ficatul, darămite să iei opt pastile pe zi, timp de atâția ani. Nu au fost mereu opt. Ele au crescut în timp. La început au fost patru pe zi, apoi şase și tot așa. Numărul lor au crescut până am ajuns la opt pe zi. Deci eu dublasem, deja, numărul de pastile de când am început tratamentul în 2006.

I: Ţi-ai facut analizele și la ficat până la urmă?

A.E.R.: „Toate sunt bune, sunt foarte bune” citează ea răspunsul unuia din doctori. Ei nu s-au axat foarte bine pe ficat, ei s-au axat pe analizele la sânge.

I: Ce este foarte ciudat în mintea mea este că ţi-au spus că mai ai de trăit zece ani, iar tu ai ajuns deja cu povestea în 2014. Ai spus la un moment dat că au venit către tine cu o pastilă miraculoasă.

A.E.R.: Exact. Cam aşa ceva. Dar nu ţi-am povestit un lucru. Când am fost la doamna dr. Chihaia, i-am spus că sunt într-un program de cercetare. Şi i-am povestit despre ce este vorba. Şi ea nu mi-a zis să le las, dar mi-a sugerat că ar fi bine să renunţ la ele. Deja eram de 3 luni pe tratamentul de cercetare: decembrie, ianuarie şi februarie. Intrasem deja în a treia lună. Erau puse în nişte cutiuţe. Din a doua zi de la discuţie, eu nu am mai luat nicio pastilă. Aşa am simţit eu.

I: Probabil aveai nevoie de o încurajare, deşi, uneori, tratamentul clasic poate juca un rol important în recuperare. Particular pentru situaţia ta, acum, feedback-ul doamnei dr. Chihaia a părut ca o încurajare?

A.E.R.: Dar nici nu mi-a spus să nu mai iau: „De mâine nu mai iei”. Din discuţie, din interacţiune, aşa am simţit eu, să opresc, să nu mai iau.

I: Ce îţi aminteşti din consultaţia cu doamna dr. Chihaia?

A.E.R.: Îmi amintesc doar că era o stare de bine. Mi-a dat o stare de bine. M-am relaxat. M-am prea relaxat. Am plâns, am trecut prin mai multe stări. Cred că de fiecare când am fost la ea am şi plâns. Aşa mi-e firea, mai sensibilă. O stare de bine, în orice caz, asta îmi amintesc. Dar, repet, nu mi-a zis niciodată direct să le las – pastilele. A fost aşa, ca o scânteie. Şi atât mi-a trebuit, pentru că din momentul acela nu am mai luat nici o pastilă.

I: Şi ai mers pe tratamentul alternativ?

A.E.R.: Exact.

I: Şi cum te-ai simţit apoi?

 A.E.R.: Am început să-mi revin uşor, uşor. Îți dai seama că eram la pământ. Bulversată. Încărcată. Era dat peste cap organismul meu. Dar uşor, uşor, şi cu tratament, şi cu regim, am început să mă simt mai bine. Mi-a explicat şi despre aciditate, ce anume e recomandat să mănânc. Într-adevăr, tot ce mi-a spus, s-a confirmat pe propria-mi piele. S-au cunoscut îmbunătăţiri după trei săptămâni, o lună. A fost foarte bine. A fost super. Deja eram alt om. Deja soţul meu spunea: „Tu ești mai energică decât mine și tu totuşi ai trecut prin ceva greu”. Uşor, uşor mi-am revenit. Începusem, aşa, să mă simt din nou eu.

I: Apoi, când te-ai mai revăzut cu dn. dr. Chihaia?

A.E.R.: Am urmat tratamentul dat vreo trei luni, apoi am mai revenit în toamnă. Discutasem cu ea atunci şi că aş vrea să fac un copilaş, aşa că am mers din plin pe detoxifiere, ca să fiu pregătită. Bineînţeles că ea m-a încurajat foarte tare pe direcţia bună. Şi în continuare lucrurile merg foarte bine.

I: Ai fost puternică. Imediat ce ţi-ai reglat sănătatea, deja priveai către perspectiva unui nou-născut.

A.E.R.: La finalul anului 2015, deja mă simţeam mai bine. Acum, mă bucur de tot. Eu aşa spun, că datorită ei sunt aici şi sunt aşa cum sunt.

I: Există vreo diferenţă în atitudinea faţă de viaţă între cum eşti acum şi cum erai înainte să te îmbolnăveşti?

A.E.R.:  Probabil că este, dar nu când m-am îmbolnăvit. Atunci eram revoltată pe viaţă. Am trecut printr-o perioadă dificilă şi nu ştiam de ce. După ce m-am vindecat, m-am schimbat. Eu zic că mult mi s-a schimbat viaţa după ce am cunoscut-o pe doamna dr. Chihaia. Altfel privesc şi lumea, natura, familia. Tot ce mă înconjoară, privesc altfel. Îmi dau seama că am pentru ce să mă bucur, îmi dau seama că nu am de ce să mă cert pentru orice chestie. Da, ar fi multe de spus.

I: Ştiu că dn. dr. Chihaia te-a încurajat să îţi spui povestea. La ce crezi că s-a gândit când ţi-a spus asta?

A.E.R.: Probabil s-a gândit, în primul rând, să rămână ceva. Printr-o experiență de genul acesta nu trece toată lumea. Sau poate că trec, dar eu zic că nu multă lume poate să experimenteze o aşa ceva, plus că nu multă lume are curajul să îşi ia singur soarta în mâini. Faptul că, într-un fel sau altul, am hotărât să las tratamentul de bună voie, pur şi simplu, şi să încep o altă cale, e ceva ce nu știu câtă lume ar avea curajul să facă asta. Plus că, prin faptul că eu sunt vindecată, probabil că trebuie să afle şi oamenii din jur despre asta. Să afle toate lumea. De ce să nu ştie? La asta probabil s-a referit doamna dr. Chihaia şi la asta m-am gândit şi eu întotdeauna: că ar trebui totuși oamenii să știe că există și altă soluție.

I: Ce le-ai recomanda oamenilor, cu cuvintele tale?

A.E.R.: În primul rând, să fie optimiști. Și să știe că, deşi descoperă că au o problemă de sănătate, nu este un capăt de drum. (Este un nou început.) Întotdeauna există și o altă soluție. Există o rezolvare la problema respectivă. Întotdeauna. Doar că trebuie să o găsească. Fiecare trebuie să o găsească. Nu pot să i-o dau eu soluția aia. Eu pot doar să îi sugerez. Să îl îndrum. Nu pot să i-o găsesc eu soluția asta. Fiecare trebuie să o găsim în interiorul nostru. Eu am hotărât să merg la doamna doctor Chihaia după atâta timp. Știam de dânsa de doi ani. Am mers în momentul în care am simțit că sunt pregătită, că am avut maximă nevoie. Și Slavă Cerului că am fost când a trebuit. Probabil că așa a fost să fie, chiar dacă eu eram la pământ. Da, așa am simțit eu, că eram la pământ. Dar organismul s-a ridicat, s-a regenerat, a luptat şi a avut şi pentru ce să lupte. Putem să ne găsim și rădăcinile, să găsim aici de ce să ne agățăm. Am găsit copiii, am găsit casa, am găsit soț. Merită, merită să trăieşti! De ce să mă las? Da… Îi o minune, într-adevăr.

I: Probabil de asta şi gândul tău era mereu către fata ta. În sinea ta te întrebai cum să fie acesta sfârşitul.

A.E.R.:  Da, şi eram şi foarte tânără. Aveam 23 de ani şi nu puteam să înţeleg de ce. Eu mergeam lunar la analize. Și lunar îmi dădeau o rețetă. În ultimul timp nu înţelegeam, chiar deloc, ce caut eu acolo. Pentru că acolo, când mergeam, vedeam numai oameni bătrâni. Ce caut eu acolo?! spune A.E.R. amuzată. Legat de asta, chiar am mai mers de curând să fac analizele la ei. Am zis: „Hai să merg să fac analizele”. Bineînţeles că doctorul nu acceptă nici în ruptul capului că aş putea să fiu vindecată.

I: Chiar voiam să te întreb dacă ai păstrat legătura cu spitalul, cu doctorii de acolo.

A.E.R.:  Da, la modul la care să mă păstreze în evidenţă ca să-mi fac analizele. Acum, fiind şi însărcinată, este bine să le fac şi să fie făcute. Pentru că e bine aşa şi pentru mine să ştiu că sunt bine şi, cumva, să ştie şi doctorul că sunt bine. Să-i arăt că sunt bine. Dar ei nu acceptă. Nu vor să accepte. Ultima dată când am fost la ei, în octombrie sau noiembrie 2017, am făcut analizele şi am sunat să aflu rezultatele. „Şi ce vreţi să ştiţi? Analizele sunt bune”, îmi zic. „E foarte bine dacă-s bune”, le zic. „Ei, dar să ştiţi că e o chestiune de timp, că oricând poate să revină boala”, şi tot aşa mai departe. „Ei, şi dacă eu o să fiu excepţie? Nu v-aţi gândit la lucrul acesta?” conchide A.E.R. şi râde.

I: Ai fost curajoasă să abordezi direct discuţia, cu detaşarea şi calmul pe care îl arăţi acum.

A.E.R.:  Da, n-are rost, crede-mă. De ce nu vrei să accepţi? întreabă A.E.R. retoric. Analizele îţi spun într-un fel. De ce să nu accepţi că omul acesta se poate vindeca? Aş vrea să păstrez legătura cu ei peste ani, să le arăt că se poate. Dar nu ştiu dacă ei vor accepta vreodată. Chiar dacă văd că omul se simte bine, nu ştiu dacă ei o să accepte. Şi tocmai din motivul acesta ar trebui să fie făcut cunoscut că se poate. Se poate!

Eu mai am o cunoștință. Nu știu exact ce a făcut el. Un vecin a fost, tot aşa, diagnosticat cu o formă de leucemie. Niciodată nu l-am întrebat ce s-a întâmplat cu el. Eu eram copil când am aflat că era aproape să moară. Aproape 20 de ani aveam. Apoi, s-a întâmplat o minune şi şi-a revenit. Deci tot la fel, s-a întâmplat ceva. Tot un tip optimist, care îşi dorea să trăiască viaţa, care nu şi-a împlinit ce avea de făcut. Îmi amintesc auzind că părinţii stăteau cu lumânarea după el.

I: Ai trecut printr-o experienţă binecuvântată, care te-a format maxim. Noi deseori ne întrebăm de ce ni s-a întâmplat ceva prin prisma faptului că e un lucru grav care s-a petrecut şi care nu trebuia să aibă loc niciodată.

A.E.R.: Câteodată ni se întâmplă nişte lucruri foarte urâte, doar ca să înţelegem mai bine unele aspecte din viaţă. Din orice lucru rău trebuie să luăm ceva bun. Dacă ni s-a întâmplat un lucru urât, înseamnă s-a întâmplat cu un scop.

I: Şi tu ai fost din cele optimiste.

A.E.R.: Chiar şi înainte să o cunosc pe doamna dr. Chihaia, eram optimistă. Dintotdeauna am fost o fire veselă, petrecăreaţă. Îmi place viaţa, ca şi acum de altfel. Iar după ce am cunoscut-o pe doamna dr. Chihaia, cu atât mai mult. Ea are un dar, aşa, de a-ţi da o stare şi de a te convinge că merită să trăieşti, dom’le, că merită să te bucuri. Cred că tu ştii mai bine despre ce vorbesc.

I: Da, aşa este. E cel mai bun mentor în domeniul sănătăţii!

A.E.R.: Trebuie să ne găsim întotdeauna resursele. (Ele sunt, există, trebuie doar să le găsim.)

 ***********

Rândul tău

În finalul acestui articol îţi oferim o invitaţie către sănătatea deplină. Continuă să dai scroll în jos.

Îţi mulţumim că ai parcurs şi tu această călătorie. Sperăm că a meritat.

Interviul se încheie cu o încurajare. Sunt multe lecţii pe care le putem extrage din rândurile parcurse.

Tu ce ai reţinut ca fiind important pentru tine? Scrie-ne printr-un comentariu ce te-a impresionat sau ţi-a ridicat întrebări.

Tu ce poveste de vindecare ai? Scrie-ne printr-un comentariu cum te-a ajutat Maria, Lavinia, Laura sau Dan Chihaia prin activitatea lor.

În final, ţi-a plăcut articolul? Distribuie şi către prietenii tăi curioşi.

 

Atenţionare! Acest articol nu reprezintă o soluţie medicală, nici o consultaţie medicală. El reflectă experienţa lui A.E.R., care ne-a oferit acordul de a publica experienţa ei medicală. Acest articol subliniază speranţa faţă de o vindecare completă. Pentru a primi o consultaţie personalizată şi completă, vă rugăm luaţi legătura cu un specialist. Pentru programări la cabinetul medical Centrul Natura CHI, intraţi pe site-ul nostru: www.homeopatie-biorezonanţă.ro, secţiunea programări. Doamne ajută şi sănătate tuturor!

Articol prelucrat şi redactat de către Laura Chihaia, psiholog de bunăstare în cadrul Centrul Natura CHI.

**********************

Invitaţia noastră către o sănătate deplină:

În 3 zile şi 3 nopţi, ne propunem să creăm un teren fertil, pentru ca sămânţa sănătăţii depline să dezvolte rădăcini adânci în fiinţa ta.

Te invităm în călătoria care va întări baza sănătăţii depline. Când vorbim de sănătate, este important să luăm în considerare, pe lângă factorul fizic, şi ceilalţi factori de influenţă majoră: relaţiile (familie, amoroase, colaboratori, prieteni), banii, spaţiul/mediul (de acasă, de la muncă, social), timpul, cariera/misiunea personală, emoţiile, gândurile, sufletul.

Aşadar, este posibil ca răspunsul pe care îl cauţi să fie prezent în una sau mai multe din aceste domenii de viaţă. Deja îţi oferim un prim indiciu. Dacă sufletul tău şi mintea ta sunt pregătite, doar din aceste rânduri, tu te poţi stabili pe calea fericirii, sănătăţii şi libertăţii mult dorite. Dar cum atenţia şi gândurile noastre s-au obişnuit să se focalizeze numai în aspectele problematice, noi considerăm că acest program îţi va concentra energia către fericirea mult dorită.

Te invităm să parcurgi cu atenţie următoarele rânduri şi să afli cui este adresa evenimentul:

Cât timp durează?

Vom fi alături de tine:

– în formă fizică: 3 zile (aprox. 25 ore)

– în formă virtuală (prin mesaje şi apeluri): 3 zile

Vom stabili o INTENŢIE CLARĂ ŞI REALIZABILĂ pentru timpul petrecut împreună, până în ultimul minut din programul „Sănătate Deplină – ACUM”.

Cui se adresează?

Celor:

– îngrijoraţi, anxioşi care se gândesc că se pot îmbolnăvi în orice clipă

– care îngrijesc pe cineva bolnav şi se simt împovăraţi de responsabilitate sau responsabili de sănătatea celuilalt, iar asta îi blochează să se simtă liberi

– cu o stare de vitalitate scăzută, obosiţi, lipsiţi de entuziasm, plictisiţi

– cu un dezechilibru cronic de care nu mai speră să scape; s-au resemnat

– care s-au obişnuit să trăiască în dureri fizice şi vor să se elibereze de presiune

– care vor SĂ REÎNTINEREASCĂ, să resimtă tinereţea corpului, prin creşterea gradului de flexibilitate şi forţă

– sănătoşi fizic şi în parametri corecţi, dar tulburaţi de „boli invizibile”, care nu sunt depistate de nicio analiză şi se manifestă prin dureri „surde” sau un stres psihic constant

– care doresc o deconectare educativă de la toate ideile eronate legate de sănătate, vindecare, mediul înconjurător, integritate corporală, rolul „vindecătorilor” şi a serviciilor medicale de pretutindeni

– celor care vor SĂ PRIMEASCĂ O EDUCAŢIE CORECTĂ de menţinere şi întreţinere a sănătăţii şi de abordare a întregului trup-minte-suflet

Ce primeşti, cât costă şi pogramul detaliat va fi trimis personal celor care sunt interesaţi să participe în maxim 24 ore, prin messenger sau mail. Dacă eşti realmente interesat, te invităm să ne scrii „sunt interesat să particip în programul sănătate deplină, acum” via mail [email protected].

Înscrierile sunt deschise.

Atenţie: Locurile sunt limitate la maxim 10 participanţi pentru a oferi maximul de atenţie şi susţinere fiecăruia.

Ce mai rămâne de spus?

Data evenimentului este prevăzută pentru 1-3 mai 2020. Totuşi, actualele incertitudini ne feresc să oferim o dată exactă. Cert este că evenimentul va avea loc cam la 2-3 săptămâni după ce lumea iese din carantină. Cu prima ocazie, vei fi contact. Pentru înscrieri ne puteţi scrie şi pe [email protected].

Pentru orice informaţii mai ai nevoie, te invităm să ne apelezi la 0770 514 685.

Dacă ți-a fost util, dă-i un share:

Categorii: Centrul Natura ChiEtichete: , , ,